Cei care s-au aventurat în inima Carpaților știu că nu toate potecile pot fi cucerite de mașini sau de oameni cu rucsacul în spate. Există drumuri unde doar pașii siguri ai unui cal învățat cu stânca și pădurea pot duce o povară la destinație. Caii de munte sunt, astfel, veritabili coloși necuvântători ai zonelor abrupte, adevărați eroi ai vieții pastorale, forestiere și chiar turistice, prea puțin cunoscuți dincolo de comunitățile de munte care depind de ei.
O moștenire genetică adaptată la înălțime
Caii de munte, adesea proveniți din rase robuste precum Huculul sau poneii de munte locali, sunt rezultatul unei selecții naturale de secole. Crescuți în zone izolate, acești cai au dezvoltat o musculatură puternică, o talie joasă, dar masivă, copite dure și o rezistență remarcabilă la frig, ploaie și efort susținut.
„Calul de munte e ca o mașină 4×4 care n-are nevoie de benzină”, spune cu umor Ion Grigorescu, un crescător din zona Văii Jiului. „Știe pe unde să calce, simte stânca și nu se teme nici de râpe, nici de nămol.” În multe sate de munte, el este singurul mijloc real de transport al lemnelor, hranei sau chiar al turiștilor către stâne sau cabane izolate.
Tovarăși de muncă, dar și de singurătate
În zone precum Apusenii, Munții Rodnei sau Retezat, calul de munte face parte dintr-un mod de viață. Nu este doar un animal de muncă, ci un prieten cu care ciobanul împarte lunile de izolare la stână. Fiecare cal are un nume și o poveste. Unii bătrâni încă povestesc cum „Fieru” sau „Corbu” i-au salvat de la moarte în timpul unei furtuni sau cum au dus o femeie însărcinată la spital prin zăpezi de un metru.
„Îi vorbesc ca la un om. Nu-mi răspunde, dar mă ascultă”, adaugă nea Ilie din Munții Maramureșului, cu o tandrețe rară pentru un bărbat de munte. „Și dacă l-ai crescut bine, nu te lasă niciodată la greu.”
Pericolul dispariției: modernizarea și uitarea
Totuși, acești cai sunt pe cale să devină relicve ale trecutului. Drumurile forestiere asfaltate, tractoarele și ATV-urile, dar și migrarea populației din zonele montane către orașe sau străinătate, reduc constant numărul cailor de munte.
Potrivit datelor furnizate de Direcțiile Silvice și de unele ONG-uri de conservare, în ultimii 20 de ani populația acestor cai a scăzut cu peste 60%. Multe exemplare bătrâne sunt abandonate sau vândute pe nimic în piețele de animale, în timp ce tinerii nu mai sunt interesați să îi crească.
„Dacă dispare calul de munte, dispare o întreagă cultură”, avertizează etnologul Radu Toma. „Dispare o relație între om și animal care nu e bazată pe profit, ci pe respect și nevoință comună.”
Între folclor și ecoturism – o nouă șansă
Totuși, există speranță. În unele zone din Bucovina, Vrancea sau Munții Făgăraș, ghizii montani au început să reintegreze caii de munte în turismul ecologic. Trasee călare, tabere de echitație în natură, transport eco la stâne – toate devin soluții viabile pentru a reda calului de munte un rol contemporan.
De asemenea, inițiativele de tip „adoptă un cal de munte” sau proiecte de educație rurală, susținute de asociații locale, încearcă să mențină vie această tradiție.
Caii de munte nu sunt doar niște animale de povară. Sunt martori tăcuți ai unei Românii arhaice, care încă mai respiră în văile și pe culmile Carpaților. Sunt parte dintr-un echilibru natural și social care, odată pierdut, nu mai poate fi recuperat ușor.
Lasă un răspuns